Adriana Muraru - Fiul ei îi cere insistent o surioară

Adriana Muraru - Fiul ei îi cere insistent o surioară

printeaza

trimite pe
e-mail

trimite pe
yahoo

Adriana Muraru la pupitrul ştirilor TVR 1: sobră şi profesionistă. Aceasta e singura imagine pe care am văzut-o cu ea. Am convins-o însă să vină în studioul nostru foto pentru câteva fotografii împreună cu fiul ei, Toma, de patru ani. A zâmbit tot timpul, mai ales după ce juniorul i-a declarat teatral că nu face poze decât... dezbrăcat. Pănă la urmă, băieţelul a fost convins să stea cuminte cu o masă la restaurant, iar Adriana ne-a povestit cum e viaţa de mămică.

Articol de: Andreea Groza
11.01.2010

- Aşadar, cum te vezi ca mămică?
Sunt foarte mămoasă şi pupăcioasă şi cred că astfel l-am făcut pe Toma dependent de mine sau, poate, aşa e firea lui... Tot planific un weekend fără el şi îl amân mereu, pentru că nu ştiu cum ar reacţiona. Dar mă declar şi lipsită de răbdare uneori, aşa că, atunci când sare calul, îmi dau seama că e mai mult vina mea decât a lui.
- Care sunt cele mai mari prostioare pe care le face Toma?
Are patru ani şi două luni şi uneori mi se pare că face atât de multe prostii încât nici nu mai ştiu care e cea mai mare. După aceea realizez că are totuşi doar patru ani şi că noi, părinţii, întrecem de fapt măsura când avem pretenţii mari de la copiii noştri. Mă deranjează spre exemplu când trebuie să spun de trei ori un lucru ca să mă bage în seamă, dar îmi amintesc că şi eu făceam la fel cu mama mea, chiar şi atunci când eram mult mai mare. Mă deranjează că vrea să aibă întotdeauna ultimul cuvânt şi că uneori are un comportament cam agresiv. Jocul lui preferat e să "ne luptăm" şi, bineînţeles, el trebuie să câştige întotdeauna. Până de curând, îi plăcea să ne "jucăm de-a fraţii" - eu eram sora mai mică şi el îmi cumpăra jucăriile pe care mi le doream. Jocul acesta l-a inventat la scurt timp după ce a început să-mi spună insistent că vrea o surioară.

La un an jumate, fiul ei a comandat la restaurant
- Care a fost cel mai greu aspect al "meseriei" de mămică pănă acum?
La început au fost nopţi nedormite, apoi câteva luni de mers cocoşat până a învăţat să meargă singur, iar după aceea n-a mai contat, pentru că a început să vorbească şi totul a devenit amuzant. Toma vorbea deja bine la un an şi jumătate. Eram pe o terasă şi ne-am trezit că îşi comandă singur de mâncare. I se părea, probabil, că ne mişcăm prea încet, aşa că s-a ridicat în genunchi pe scaun şi i-a spus chelnerului: "Domnu', cane!".
- La grădiniţă bănuiesc că nu voia să meargă. Cu ce l-ai convins?
La grădiniţă nu a vrut să meargă pănă de curând. Acesta este al doilea an. De fapt, nu prea vrea nici acum, dar de vreo lună nu mai plânge. Era circ în fiecare dimineaţă, se agăţa de gâtul lui Cătălin, soţul meu, plângea şi zicea: "Nu mă lăsa aici, nu mă lăsa aici!". Ne-a luat ceva timp pănă să ne dăm seama că e mult teatru, că tot acest scandal devenise un ritual al lui. Şi cum el face exact invers de cum îi spui, i-am zis într-o dimineaţă, cănd a plecat de acasă, să nu uite să plângă cănd ajunge la grădiniţă. Mi-a răspuns imediat, foarte hotărăt, că nu o să plăngă şi chiar nu a mai plâns din dimineaţa aceea.
- Obişnuieşte să te critice?
Mă critică şi mă apreciază în funcţie de felul în care răspund solicitărilor lui. Dacă nu îl mai las la desene, nu îi dau câtă ciocolată vrea, sunt o mamă foarte rea. Aud asta destul de des... Mi-a spus odată că sunt ridicolă pe cănd încercam să îi explic de ce nu e bine să se uite la un anumit desen. Mai mult, ce spun eu e "jenant" dacă intră în contradicţie cu interesele lui.
- Ţi-ai dat seama ce aptitudini are?
Îi plac foarte mult cuvintele, să se joace cu ele. Când îi citesc poveşti, durează o veşnicie, pentru că are tot timpul ceva de comentat, intervine în poveste dacă nu-i convine. Apoi refuză să înveţe vreo poezie şi preferă să inventeze. E ceva între elucubraţie şi versificaţie, vorba unui prieten, pentru că apar şi nişte rime pe acolo. Eram odată la ziua unei fetiţe şi câţiva dintre copiii invitaţi au început să spună poezii. Toma a stat ce a stat, pănă nu a mai suportat să nu fie el în centrul atenţiei, şi s-a îndreptat hotărât spre locul cu pricina, spunănd că vrea şi el. Numai că el, cum spuneam, nu ştia nici o poezie. Şi a inventat tot, a spus vreun minut ceva destul de legat.
- Unde v-aţi petrecut Sărbătorile?
Crăciunul l-am sărbătorit în familie, cu bunici, mătuşi, verişoare, apoi am plecat la Sinaia la nişte prieteni, unde erau mulţi alţi prieteni şi vreo şapte copii. Înainte de Revelion ne-am întors în Bucureşti, pentru că eu lucram.
- Cum percepe faptul că apari la televizor?
Nu i se pare nimic deosebit în faptul că mă vede pe ecran, nici nu se uită de fapt la mine decât foarte rar. Câd era mic, avea cam un an, s-a supărat foarte tare, pentru că a întins mâinile spre mine cînd m-a văzut la televizor şi, cum eu nu am reacţionat, a început să urle.

COMENTEAZA

 

Nume:

Text:

COMENTARIILE CITITORILOR